Editorial

PORTRETUL IMAGINAR AL UNUI FIU DE MUZICIAN
MAY 31
Posted by romaniaincontact
Text: Ioana Maria Lupascu

În Italia sunt numiţi “figli d’arte”… Pe de o parte avantajaţi, dar pe de alta într-un mare dezavantaj şi ambele poziţii din acelaşi motiv: numele ilustru pe care îl poartã. Rareori fiul se ridicã la nivelul celebrului sãu predecesor. Uneori în actorie se mai întâmplã: Jane-Peter Fonda, Oana- Amza Pellea chiar şi în operã: Irina-Dan Iordãchescu sau picturã: Bruegel tatãl şi fiul, dar arareori asta se întâlneşte în muzicã, literaturã, poezie sau balet. O micã excepţie totuşi mi s-a ivit în minte: Constantin Noica spunea referindu-se la fiul sãu, monahul Rafail Noica “ mã simt ca o gãinã care a clocit un ou de raţã.”

Igor Oistrach, un mare violinist dar nicidecum mãcar aproape de legendarul sãu tatã, David, era copleşit de umbra imensitãţii carierei pãrintelui sãu şi mereu disperat cãci cu oricine se întâlnea, acesta nu-i vorbea decât de tatãl sãu. Pentru Valery, fiul lui Igor, lucrurile au stat şi mai dramatic, mai ales cã era un violinist indeajuns de mediocru.

Pe de o parte pãrinţii aleg ca copiii sã-i urmeze pentru cã existã o comoditate a cunoaşterii profesiei, a lumii muzicienilor, o comoditate a relaţiilor şi a înlesnirii începutului de carierã. Dar pe de altã parte mãsura judecãţii este mai asprã, presiunea care cade pe umerii juniorului este foarte mare, cãci peste tot în spatele lui se şopteşte “ cântã pentru cã îl cheamã cum îl cheamã. Dacã n-ar fi fost ta-su mare, n-ar mai cânta.”

READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
Leave a Comment
O iarnã grea
MAY 8
Posted by romaniaincontact
Iarna nu-i ca vara, spunea cineva şi România nu-i ca Suedia ar afirma oricine, cu aceeaşi fireascã şi precumpãnitoare dreptate. Şi totuşi, dupã discuţia pe care am avut-o de curând cu un suedez, aş putea susţine cã puţine sunt de fapt diferenţele între frumoasa ţarã nordicã şi patria noastrã.

Nu de mult am avut minunata experienţã ca la Târgu Mureş sã interpretez împreunã cu orchestra filarmonicã târgumureşanã Concertul Imperial de Beethoven sub bagheta unui dirijor extraordinar : Mika Eichenholz. În cele douã zile de repetiţii am avut câteva rãstimpuri pentru a schimba douã-trei cuvinte şi deşi maestrul îmi povestea despre ţara sa, pãrea ca vorbeam cu un român. Ca şi noi, tocmai ieşiserã dintr-o iarnã grea cu multã zãpadã, troiene şi temperaturi de pânã la -20 de grade Celsius. Toate acestea amorţiserã circulaţia iar datoritã apei lãsatã de topirea zãpezii au fost inundaţii şi chiar metroul din Stockolm oprit câteva zile! Faptul a nemulţumit şi cãlãtorii dar şi pe cei care lucrau la metrou, cãci nu şi-au primit salariile !!! Ţurţurii care atârnau la tot pasul de acoperişuri periclitau viaţa trecãtorilor , ceea ce a dus la alte proteste şi scandaluri. Tot ce auzeam îmi suna atât de cunoscut. Nu? Înţelegãtor şi fãrã obişnuitele furii româneşti , maestrul mi-a relatat cum autoritãţile au fost surprinse de cantitatea mare de zãpadã şi curãţarea strãzilor a fost defectuoasã.Wow; acesta a fost şi leitmotivul iernii româneşti !



Apoi am trecut la sistemul politic şi economic , care se presupune a fi ideal în Suedia .Iatã cã … not anymore. Criza a ajuns şi acolo, salariile au scãzut, şomerii s-au înmulţit, preţurile au crescut. Pentru a nu ştiu câta oarã am avut un interlocutor care mi-a împãrtãşit întru totul ideea cã democraţia este o utopie , absolut imposibil de aplicat iar lipsa autoritãţii duce la haos şi nu la egalitate, care este o altã utopie. Şi din una in alta am ajuns fireşte la muzicã , orchestre şi sistemul suedez, care de câţiva ani începe sã se aplice şi în România şi cam în toatã lumea şi anume acela cã ansamblul capãtã din ce în ce mai mare putere; dirijori-tirani precum Karajan, Toscanini, Celibidache deşi mari personalitãţi muzicale nu ar mai avea nici o şansã în faţa unei orchestre din ziua de azi. Din multe puncte de vedere creşterea puterii ansamblului este un fapt pozitiv, însã poate uneori ar fi necesar un manager cu autoritate şi putere decizionalã realã. Totuşi atunci când orchestra refuzã un dirijor, chiar bun, pentru cã este exigent nu este bine, dar şi când conducerea impune un dirijor incompetent dar cu relaţii nici atunci nu este bine. Cumva asemenea situaţii sunt aplicabile oricãrui domeniu.

Şi trãgând linie, mi-am repetat ceea ce am descoperit de multã vreme tot locuind în diverse ţãri: probleme sunt peste tot destul de asemãnãtoare, dar numai noi ne-am învãţat ca în loc sã gândim pozitiv, tolerãm strãinilor orice şi aruncãm cu noroi în ai noştri!

Ioana Maria Lupascu

Posted in Editorial
2 Comments
Tags: concert, iarna, Mika Eichenholz, orchestra, romania, suedia
PORTRETUL IMAGINAR AL UNUI FIU DE MUZICIAN
MAR 9
Posted by romaniaincontact


Text: Ioana Maria Lupascu

În Italia sunt numiţi “figli d’arte”… Pe de o parte avantajaţi, dar pe de alta într-un mare dezavantaj şi ambele poziţii din acelaşi motiv: numele ilustru pe care îl poartã. Rareori fiul se ridicã la nivelul celebrului sãu predecesor.

Uneori în actorie se mai întâmplã: Jane-Peter Fonda, Oana- Amza Pellea chiar şi în operã: Irina-Dan Iordãchescu sau picturã: Bruegel tatãl şi fiul, dar arareori asta se întâlneşte în muzicã, literaturã, poezie sau balet. O micã excepţie totuşi mi s-a ivit în minte: Constantin Noica spunea referindu-se la fiul sãu, monahul Rafail Noica “ mã simt ca o gãinã care a clocit un ou de raţã.”

Igor Oistrach, un mare violinist dar nicidecum mãcar aproape de legendarul sãu tatã, David, era copleşit de umbra imensitãţii carierei pãrintelui sãu şi mereu disperat cãci cu oricine se întâlnea, acesta nu-i vorbea decât de tatãl sãu. Pentru Valery, fiul lui Igor, lucrurile au stat şi mai dramatic, mai ales cã era un violinist indeajuns de mediocru. Pe de o parte pãrinţii aleg ca copiii sã-i urmeze pentru cã existã o comoditate a cunoaşterii profesiei, a lumii muzicienilor, o comoditate a relaţiilor şi a înlesnirii începutului de carierã. Dar pe de altã parte mãsura judecãţii este mai asprã, presiunea care cade pe umerii juniorului este foarte mare, cãci peste tot în spatele lui se şopteşte “ cântã pentru cã îl cheamã cum îl cheamã. Dacã n-ar fi fost ta-su mare, n-ar mai cânta.” De multe ori nu e adevãrat, dar tot la fel de multe ori … este 100% real.

READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
Leave a Comment
Îndreptar artistic
MAR 2
Posted by romaniaincontact


Text: Ioana Maria Lupascu

Cu ceva timp în urmã am dat din întâmplare la televizor peste un interviu cu Johnny Rãducanu. Marele nostru jazzman era ca de obicei haios şi plin de glume, dar de aceastã datã un pic mai grav şi mai profund decât în alte ocazii, dezamãgit de lumea şi de societatea actualã , de felul cum lucrurile şi valorile o iau la vale la nivel mondial.

Viaţa de astãzi vãzutã prin prisma celui educat în bunul simţ al primei jumãtãţi a secolului trecut este absolut jenantã. Am rezonat întru totul cu ceea ce am auzit, însã cu douã aspecte am fost în mod special atât de alãturi cu gândirea domniei sale.

J.R. povestea cu tristeţe cum acasã nu poate cânta la pian, cãci îi bat vecinii în ţeavã, cum îşi ţine pianul învelit în pãturi încât acesta abia se aude şi atunci m-am uitat şi eu cu aceeaşi suferinţã la pianina mea , care se sufocã sub pãturi şi perne. Mi-am adus aminte de câte ori a venit poliţia la uşa mea şi asta nu în orele de linişte pe care le respect mereu, ci în celelalte când unul bate un cui, altul pune gresie, doar eu nu puteam sã ating instrumentul meu, cum au luat de fiecare data declaraţii de la vecini dacã sunt sau nu deranjaţi de sunetul pianului meu.

Toate acestea din cauza unei tinere de calitate umanã îndoielnicã nou venitã în bloc şi care de câte ori mã aude cântând mã reclamã la 112. Mi-am adus aminte şi de o altã perioadã, în alt bloc unde am locuit, unde situaţia degenerase atât de rãu, încât primeam de la un vecin scrisori şi telefoane de ameninţare, cã va fi foarte rãu de mine dacã nu încetez sã mai cânt la pian . Mult mai târziu am aflat cã aceste acţiuni erau o acoperire a dorinţei sale de a mã face sã mã mut , vânzând ideal lui apartamentul. Dar… cam aceasta este condiţia artistului de astãzi… READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
2 Comments
Tags: artist, jazz, Johnny raducanu, pian, studiu
satul lui lefter
FEB 6
Posted by romaniaincontact


Text & foto: Andrei Lefter – Corespondent din Romania

Cand spui sat automat te gandesti la traditii, simplitate, mestesuguri, comuniune cu natura. Oamenii de la sat traiesc in stransa intelegere cu natura, insa de multe ori sunt la cheremul ei. Vremurile nu-i iarta, tehnologizarea vine peste ei, iar ei nu se pot opune… Lucrurile facute pentru a le usura munca de cele mai multe ori ii incurca sau le creeaza alte probleme.

Traditiile pastreaza vie identitatea poporului nostru, dar pentru cat timp? Cat vor mai rezista pana cand vor fi inghitite de globalizare? Daca nu vor disparea atunci sigur se vor transforma, se vor moderniza, poate atat de tare incat nu vom mai sti de unde am plecat.

Romania a incercat industrializarea fortata, transformand sate intregi in…sate cu blocuri. Au fost ridicate fabrici si multi oameni, au fost “obligati” de serviciu sa se stramute si sa-si intemeieze familii in zona. Taranii s-au mutat la bloc, insa multi nu si-au uitat indeletnicirile: continua sa creasca gaini, porci sau sa fie posesori de caruta cu cal.

Blocurile au fost facute in graba, fara utilitati si confort: cuburi de beton rece puse unul peste altul. Oamenii si-au construit sobe si fac ciorba la aragazul cu butelie. In zilele de sarbatoare gratarul se aprinde pe balcon.



Oamenii nu mai au pamanturi, le-au dat in arenda sau le-au vandut. Costurile au depasit cu mult profitul detinerii unor astfel de mosii. Animale nu mai cresc cum obisnuiau odinioara, sunt costisitoare, mananca mult iar carnea se gaseste si la supermarket. Unii mai tin gaini si cate un porc, asa ca sa aiba ocupatie.

Caii sunt scumpi si nu se merita sa ai, mai bine iti iei un ATV, merge mai bine pe camp si chiar pe aratura. Cei care mai au pamant oricum nu mai folosesc cai la arat, exista utilaje pe care le platesti cu banii de subventii, asta daca mai si vin de la stat. Pe soselele nationale accesul carutelor este interzis, asa ca atelajul este inutil.

Multi tarani s-au orientat spre indeletniciri mai putin obisnuite: si-au deschis crescatorii de melci, struti sau pasari ornamentale. Sunt mai cautate decat carnea de pui de curte sau cea a porcului de gospodarie. Acum porcii se cresc in ferme detinute de cetateni straini sau facute cu bani europeni.

Satele de la munte sunt mai ferite de saltul tehnologic, decat cele de campie sau deal. Acolo, in afara de exploatari forestiere si oierit nu prea ai ce face. Padurile sunt deja cumparate de baroni locali sau baroni ai padurilor iar transhumanta a fost “aproape interzisa” (se poate face, dar in conditii stricte si greu de indeplinit de catre un cioban simplu). Ar mai fi si fondul de vanatoare, dar indelitnicirea de vanator e din ce in ce mai rara in randul taranilor simpli. Oamenii s-au adaptat timpurilor si si-au deschis pensiuni. Au inceput cu o casa batraneasca si prin ospitalitate si cu multa munca au reusit sa-si extinda afacerea de familie si sa primeasca cereri din toata lumea pentru relaxare si buna dispozitie.

Pentru satele de deal exista exploatarile viticole, unde strugurii se vand la preturi derizorii. Taranii sunt trasi pe sfoara de bisnitarii care le culeg viile la preturi de nimic. De vin se mai ocupa cei mai tineri sau in putere. Vinul de la sosea insa, este doar o alta smecherie care aduce profit prin vanzarea apei cu gust de vin si culoare indoielnica.

Olaritul, impletitul, cusutul, lucrul la gherghef, tamplaria sunt traditii ramase prin cartile de istorie si prin vreun catun, acolo unde un batran ai carui copii au plecat de mult in Italia inca mai inmoaie lut, iar o batrana fara nepoate inca impleteste un ilic.

Romania n-are argicultura si nici industrie. Are in schimb servicii si spatii rezidentiale. E ceva ciudat in toata treaba asta. Si totusi continua sa existe pe harta.

Sufletul Romaniei este la sat. De aici a inceput totul. O mare parte a locuitorilor din capitala sunt bucuresteni de prima sau de a doua generatie. Multi provin de la sate.

Ca Romania sa renasca trebuie sa pornim de la baza, de la sat. Acolo sunt resurse neexploatate si pretioase. Nu mai e suficient sa stai in capitala si sa astepti sa-ti vina oamenii din provincie, bucurestenii trebuie sa mearga in provincie si sa ridice stacheta. Sa modernizam satul, dar sa o facem pe o baza solida.

READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
3 Comments
Tags: traditii, romania, popor, sat, valoare, simplitate, mestesuguri, natura, tehnologizare, tarani
Teama de 2012
JAN 17
Posted by romaniaincontact


Text: Ioana Maria Lupaşcu

Temem ceea ce nu cunoaştem, ne este fricã de necunoscut. Omenirea se teme de sumele rotunde, mai ales când sunt şi câţiva indivizi care prevãd diverse catastrofe apocaliptice. A fost anul 1000. Apoi 2000. Urmeaza 2012. Calendarul mayaş se opreste aici, Nostradamus de asemenea a anunţat sfârşitul lumii la finele lui 2012. De-alungul istoriei, acest sfârsit hotãrât fatidic la o datã sau la alta a tot fost semnalizat, dar toate aceste premoniţii au fost eronate. Şi este firesc sã fie aşa. Apocalipsa spune clar cã nici mãcar îngerii sau sfinţii nu cunosc data sfârşitului lumii, doar Dumnezeu singur o ştie.

Aceste înspãimântãtoare anunţuri sunt fãcute fie de nebuni deliranţi, fie pe baza unor calcule ori de cãtre clarvãzãtori sau vrãjitori. Întrebarea este cine este cel care le relevã acestora momentele din viitor? Heraclit este cel care a spus-o primul şi anume cã de când existã acest univers, totul se bazeazã şi este construit pe contradicţii: mare-mic, urât-frumos. La cea mai largã scarã posibilã, dacã îl admiţi pe unul, accepţi automat şi existenţa celuilalt, deşi evident crezi doar în unul dintre ei, cãci nu poţi sluji la doi stãpâni. Aşa cum existã Dumnezeu, existã şi diavol, dar cel din urmã nu este antiteza Domnului, cãci nu au puteri egale, el poate face doar ceea ce îi este îngãduit de Dumnezeu sã facã .

READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
1 Comment
Tags: 2012, Biblia, clarvazatori, Nostradamus, previziune, sfarsitul lumii, teama, vrazitori
Sunt concursurile un rãu necesar?
JAN 3
Posted by romaniaincontact


Pânã la un punct, pânã la o anumitã vârstã da, totul e sã ştii sã te opreşti la timp. Chiar şi când eşti elev, sã aduni premii la concursuri nesemnificative şi fãrã pretenţii nu stiu la ce ajutã. Competiţia obisnuieşte cu scena, cu presiunea, îţi permite sã cunoşti profesionişti şi sã auzi pãrerile lor, sfaturile lor, îţi dai seama de nivelul tãu în comparaţie cu al celorlalţi sau cum s-ar zice mai simplu, cam cum şi pe unde stai.

Concursurile care ajutã sunt cele de la un anumit nivel în sus de cel puţin trei etape, ideal cu concert cu orchestra în finalã, astfel experienţa devine completã. Participarea şi pregãtirea sunt tot la fel de importante precum rezultatul. Ceea ce duce la dezvoltarea unui tânãr viitor muzician sunt orele lungi de studiu petrecute pentru învãţarea unui repertoriu mare şi nou, capacitatea de a ţine apoi în mânã acea cantitate mare de piese şi prezentarea lor ulterioarã în public, fãrã timp prea mult de pregãtire între etapele concursului, în atmosferã de presiune, obosealã , încordare.

Cântatul de consurs difera de cel de concert. Publicul vine sã se bucure de muzicã, pe când juriul vâneazã greşeli; este datoria lor sã o facã, altfel cum ar departaja concurenţii? Niciodatã nu poţi sã ştii dinainte ce pãrere va avea juriul de interpretarea ta. De cele mai multe ori calea academicã este şi cea mai sigurã, dar alteori originalitatea şi cântatul de tip solistic primeazã. Delimitãrile şi limitele sunt foarte fine, lasând loc subiectivismului şi adesea şi nedreptãţilor, care în zilele noastre vin la pachet cu viaţa competiţionalã….

Ioana Maria Lupaşcu

READ THE REST OF THIS ENTRY →

Posted in Editorial
2 Comments
Tags: competitie, concurs, performanta, premiu, public
Balaurul cu 7 capete
DEC 16
Posted by romaniaincontact
Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti, spune o vorbă din popor. După 20 de ani, aşa cum a prezis Silviu Brucan, românii au fost în sfârşit gata să lase comunismul să moară, dar iată că el nu se lasă omorât cu una cu două. Ne-a venit pe cap nedorit, nechemat şi s-a instalat prin fraudă şi prin forţă. A avut de partea sa idealiştii, interesaţii, jigodiile şi lichelele. Primii au înfundat puşcăriile odată ce sistemul s-a instalat şi nu mai avea nevoie de patosul lor sincer şi naiv. Erau periculoşi pentru credinţa lor adevărată şi sufletul lor curat. Ceilalţi au văzut oportunitatea creeată de principiul scoală-te tu să mă aşez eu. Totuşi cu toată brutalitatea şi viclenia , cu tot NKVD-ul, cu toate hotărârile luate de alţii la împărţirea hărţii, sunt sigură că acest sistem nu s-ar fi putut instaura în România decât dacă apărarea ar fi fost decimată. Şi aşa a şi fost. Pe de o parte cei mai mari duşmani ai comuniştilor erau deja slăbiţi de mult şi torturaţi în închisori, Armata Română decimată prin înşelăciune in Rusia, iar organizatorul rezistenţei române împuşcat. Au urmat mulţi ani de teroare, foamete, moarte, tortură, sistemul a triumfat.

Şi a venit 1989 şi mulţi naivi au crezut că am scăpat. Sistemul rămăsese, continuatorii săi fuseseră şcoliţi în vechea pedagogie sovietică, doar că masca era mai fardată, mai pudrată, iar mănuşile erau făcute din catifea. Totuşi la doar câteva luni după ce timişorenii şi-au dat suflarea pentru libertate şi o viaţă fără comunism, bucureştenii au avut aceeaşi soartă, în trei zile de teroare şi genocid public, pentru vina de a scanda acelaşi ”Jos comunismul”.



Anii au trecut, alegeri după alegeri, schimbări mai mici sau mai mari, această plagă a rămas întinsă peste ţară şi peste minţile oamenilor. Muncitorii de la IMGB – „noi muncim, noi nu gândim”, oamenii de bine – „ noi nu ne vindem ţara”, fetele de la APACA, gospodinele care aplaudau „plantarea trandafirilor” în Piaţa Universităţii s-au modernizat, au devenit nemulţumiţi de ţara lor şi au luat drumul străinătăţii sau au rămas să bombănească acasă regretând cu nostalgie trecutul. Cu chiu cu vai au trecut cei 20 de ani profetic anunţaţi de Silviu Brucan, care fireşte că s-a dovedit a avea dreptate, căci…ştia el bine ce ciumă a adus în această patrie pe tancurile pe care a venit.

Când acest monstru s-a simţit puţin înţepat şi-a adunat toate forţele şi toţi s-au grupat într-o uimitoare alianţă, proiectând pe scena politică şi socială românească o premieră de toţi contra unu. Şi acel unu a câştigat contra tuturor. A câştigat învingând sistemul…cei 20 de ani au trecut. Deşenţarea indecentă care a urmat nu a avut margini căci sistemul care ştie doar să se impună prin forţă şi înşelăciune nu acceptă şi nu înghite înfrângerea. Penibilul fiecărei declaraţii nu era întrecut decât de neruşinarea de a afecta în asemenea măsură ţara, populaţia, economia şi imaginea noastră. Culmea, toate acestea în apropierea comemorării a 20 de ani din 89, când au murit atâţia oameni. Şi au murit nu ca un Escu să fie înlocuit cu alt Escu, în rest toate să rămână cam la fel, ci au murit din disperarea de a fi sufocaţi sub cizma sovietică, pentru a scăpa de un regim canceros. Românii nu sunt armata-carne de tun, privată şi gratuită a nimănui. Mă gândesc la ceea ce spunea Jefferson: „Poţi minţi pe toată lumea o parte din timp, poţi minţi o parte a lumii tot timpul, dar nu poţi minţi pe toată lumea tot timpul”!

Ioana Maria Lupascu

Posted in Editorial
4 Comments
Publicitatea este cheia
DEC 10
Posted by romaniaincontact


Câteva sunt elementele care fac ca un concert sã fie interesant pentru public, fãrã sã punem la socotealã orchestra care este stabilã într-un oraş. Acestea ar fi : dirijorul, solistul, programul. Totuşi mai este ceva, care aparent ţine de epoca modernã; publicitatea şi marketingul.

Mozart adesea se promova singur stând în faţa sãlii de concert şi anunţându-şi spectacolul pentru a aduce lume cât mai multã înãuntru. Atunci nici nu existau alte mijloace, dar astãzi posibilitãţile sunt multiple. O filarmonicã este obligatã ca pentru concertele normale din stagiune sã foloseascã pentru afişe doar spaţiile oferite de primãrie iar bugetul pentru publicitate este în genere destul de mic, dar desigur nimeni nu cenzureazã creativitatea si interesul de a face un afiş sã fie cât mai atractiv. Urmeazã internetul, ziarele, radioul şi televiziunea. Aproape toate filarmonicile au câte un site al lor pe care anunţã programul stagiunii şi pentru melomanii obişnuiţi asta ar fi suficient, nu însã şi pentru publicul larg.

Anunţurile la Radio România ( cãci posturile particulare nu prea vor sã aibã a face cu muzica clasicã) şi în registrele locale gratuite tip Şapte Seri sunt folositoare, dar iarãşi nu suficiente. Dovada clarã o face desfãşurarea imensã de forţe de promovare de la Festivalul Enescu, care umple pânã la refuz întotdeauna sãlile de concert cu public. Şi am ajuns la adevãratele motoare de promovare: ziarele, radiourile private şi mai ales televiziunile. Orice om de televiziune va spune cã aceastã promovare a genului nu se face, cãci cultura, muzica clasicã nu fac rating.

Gustul publicului larg care aduce acest rating este educat exact de televiziune. Şi aşa se închide cercul, dar în loc sã se urce, se coboarã din ce în ce mai jos.Cam în toate ţãrile occidentale se transmit sãptãmânal concerte la televizor şi nu doar pe posturi gen TVR Cultural care are un target limitat, deja amator de muzicã de calitate. Chiar şi în Turcia concertele orchestrelor din oraşele mari se transmit pe micile ecrane. Existã filarmonici în care directorii şi-au dat interesul şi s-au zbãtut sã creeze o legãturã cu televiziunile locale şi anumite concerte sã fie date pe post: Satu Mare , Cluj , Târgovişte, pentru a da doar câteva exemple. Şi desigur au gãsit deschidere şi din partea conducerii respectivelor televiziuni. Este minunat, dar nu de ajuns.

Promovarea de care ar avea nevoie muzica clasicã stã în mâinile posturilor naţionale, fie ele private sau de stat. Şi aici se închid porţile. Acele elemente de care spuneam la început: dirijorul, solistul, programul sunt valorificate doar prin promovarea întregului eveniment şi creearea interesului publicului. Cred cã instituţiile de culturã fac mult în marea lor majoritate şi adesea ar face mai mult dacã ar putea. Mingea rãmâne ridicatã la fileul mediei şi aşteaptã cam de imediat dupã Revoluţie sã fie jucatã.

Ioana Maria Lupaşcu

Posted in Editorial
Leave a Comment
PROMISIUNI ŞI GREVE
NOV 20
Posted by romaniaincontact


Haosul dinaintea acestor alegeri pare a fi o noutate prin amploarea pe care a luat-o, dar de fapt este doar o părere. Tindem să uităm repede. Cum a fost oare înainte de mai 1990? Măcar acum nu se măcelăreşte lumea pe stradă şi dreptul la opinie, cuvânt sau replică este liber şi nesancţionat. Ascult cu uimire promisiunile electorale ce seamănă uimitor de bine cu cele dinaintea alegerilor parlamentare din 2008, când toate partidele se băteau cu pumnii în piept că România nu va fi atinsă de criză. Era o iluzie halucinogenă. Când toată lumea a fost lovită cum era ca doar România să fie ocolită? Criza a ajuns la noi mult timp după ce populaţia a început să se isterizeze, mult după ce jurnalele de televiziune vorbeau numai despre asta. Apoi când restul ţărilor continuau coborârea, noi vorbeam deja de creştere. Ei, cât de copilăros să fii să crezi aşa ceva? Ceea ce am văzut în Italia in primăvara lui 2009 a ajuns la noi abia prin octombrie. Din primăvară, în Italia a continuat scăderea şi încă nu se vede clar capătul de jos. Va urma şi la noi coborârea.

Acum vin din nou alegeri. Care mai de care, candidaţii promit un 2010 pe plus, cu strategii uluitoare si fanteziste pentru ieşirea din criză. Minciuni sfruntate. Este imposibil! Economia este pe minus, nu avem producţie, nu avem export, aproape totul importăm şi o facem scump. Am ascultat proiectele diferiţilor candidaţi şi toţi, mai ales cu cât sunt mai departe de guvernare propun soluţii psihedelice, dar absolut mincinoase şi imposibil de pus în practică.Ei ştiu foarte bine asta, dar nu este prima oară când politicienii mint păstrându-şi mimica neschimbată. Oriunde în lume, mereu, politicienii promit marea cu sarea până se văd aleşi iar apoi…Dumnezeu cu mila.

Unul dintre candidaţii la preşedenţie, pe când dorea să fie ales primar al capitalei a promis desfiinţarea unor anumite parcări. Miracolul a durat cîteva luni, apoi le-a refăcut sub aceeaşi titulatură şi mai mult decât atât a făcut contracte cu două firme care patrulează non-stop pe străzile inţesate de maşini ale Bucureştiului şi fără parcări şi ridică autoturisme, pe care apoi le depozitează în Afumaţi sau aproape de Giurgiu. Proprietarul, după şocul de a nu-şi găsi maşina şi fără nici o notificare despre respectiva manevră, trebuie să meargă într-una din aceste două locaţii, după cum îi este soarta şi norocul: taxa de depozitare este de 500ron sau respectiv 1000ron şi se măreşte cu fiecare zi de întârziere.

Pentru 2010 se promit câte în lună şi în stele, nimic însă nu poate fi adevărat. Va fi doar mai rău, căci vom avea de plătit şi datoriile făcute în 2009. Bugetarii vor fi şi mai rău loviţi, aşa au fost şi în alte ţări înaintea noastră, problema este că sunt luaţi de guvernanţi ca un tot unitar, fără a discerne diferitele categorii. Printre bugetari există şi medici şi profesori care au salarii mizerabile. În urmă cu vreo două săptămâni vorbeam cu o prietenă , medic rezident, care are în mână exact acelaşi salariu ca şi mine: 800ron. Unde mai putem noi scădea? Şi am privit cu stupoare greva de la metrou care a paralizat tot oraşul , pentru ceea ce mie mi se pare o extravaganţă în acest moment când toată ţara este într-o asemenea criză , când atâtea categorii de oameni abia o duc de pe azi pe mâine. Această grevă a dat în guvernanţi sau în conaţionali? Dacă medicii de la urgenţă ar face acelaşi tip de grevă de la 4 la 16? Mulţi medici au salarii mai mici decât cei care lucrează la metrou şi … munca lor zilnică inseamnă să salveze vieţi omeneşti. Educatorii, învăţătorii, profesorii…ne formează copiii. Şi toţi au salarii mai mici decât cei care lucrează la metrou. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cultură, dar cine se mai preocupă de o mână de oameni?

Ceea ce nu-mi place mie în tot acest circ preelectoral este că ni se aruncă gogoşi de către cei mai mulţi candidaţi, care ne iau de proşti cu aceste planuri fanteziste ale lor despre cât de bine ne vom redresa economic în 2010, contrar căderii mondiale. „Piticii sovietici sunt cei mai înalţi pitici din lume.” Aşa şi noi cu ridicarea economică din 2010!

Ioana Maria Lupaşcu