Copilul,
care-am fost odată,
mă strigă iar din amintire
şi râsul lui tot mai încet răsună
şi vocea-i tot mai slabă,
mai subţire.
Şi-ncet încet
trec iarăşi vechi poveşti
pe care tata le scria
în noapte-adâncă
şi vocea lui şi-acum eu o aud
molcomă ca izvorul de sub stâncă
Şi parcă văd acum trecând călări
cohortele de zmei , balauri, zâne,
Ilene-sânziene, Feţi-frumoşi,
ori cotoroanţe rele şi bătrâne
şi-aş vrea ca să le strâng din nou
sub palma mea pulsând înfiorată,,
dar ele sunt doar amintiri.
Şi nu pot fi copilul de-altădată.
Copilul care-am fost
Am fost odată.
Leonid IACOB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu