Elena Armenescu Ciuhrii, medic şi scriitoare, este preşedinta Fundaţiei Mirabilis – Medicină Alternativă (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Naţionale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepreşedinte al Academiei Dacoromâne, membră a Uniunii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Născută la 22 mai 1948, în localitatea Tătărăşti de Sus, judeţul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îşi aminteşte cu dragoste de părinţii săi. Tatăl a fost cel care aeducat-o pe viitoarea scriitoare în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi ale dreptăţii. Mama, fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, i-a oferit acesteia nu doar căldura unui cămin, ci şi înţelepciunea vieţii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licenţiată în 1972, a Facultăţii de medicină din Timişoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”.Scriitoarea este căsătorită cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu internaţional, inventator în biotehnologie, deţinător a numeroase brevete de invenţie, şi are doi fii, amândoi licenţiaţi în medicină.
„Am început să scriu ca să nu mă mai simt singură”
- Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru medicină şi pentru scris?
- Empatia pentru oamenii în suferinţă, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate găsi doar în starea de bine, de sănătate, dorinţa de a vedea în jurul meu oameni plini de viaţă mi-au îndreptat paşii spre medicină. După ce m-am liniştit, în sensul că terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut răgazul necesar şi m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste şi aveam timp mai mult decât în anii care au urmat după 1990. Cărţi, slavă Domnului, găseam de cumpărat atât de la librării, anticariat cât şi din biserici – acum avem o bibliotecă foarte bogată!
În ciuda aparenţelor, eu fac parte din categoria oamenilor introvertiţi. Aveam multe de spus şi nu aveam cui să le împărtăşesc, decât aşternându-le pe hârtie, şi nu oricum, ci de multe ori în mod subtil, greu de descifrat la prima citire pentru unii, şi uşor pentru cei care au „cheia”. Începuse să mă bântuie sentimentul singurătăţii, deşi aveam doi băieţi frumoşi, expansivi, dar când rămâneam cu mine însămi era altceva. Se spune că un om care scrie nu este niciodată singur. Probabil, am început să scriu ca să nu mă mai simt singură, scriind eram permanent într-un dialog imaginar cu cineva serios, demn de încredere, în contrast cu starea de non-comunicare din vremurile acelea când eram urmăriţi de securitate. Acest lucru nu era o glumă, la CNSAS am văzut negru pe alb cum se spune, după anii 90- când am avut acces la dosare, că am avut microfoane în casă din anul 1984, ex-soţul meu fiind fost deţinut politic. În acele dosare mi-am găsit două poeme transcrise de „băieţi” (după benzile lor audio) pe care le citisem unor prieteni în sufragerie, alături de alte convorbiri întregi.
Concursul literar “Tudor Arghezi”
- Ştiu că înainte de debut aţi obţinut două premii la concursul literar “Tudor Arghezi”. Ce anume v-a determinat să începeţi să scrieţi?
- Trăirea extatică este mult mai intensă decât se poate exprima în cuvinte! Acelaşi fenomen se întâmplă şi în momentele de inspiraţie poetică... Adevărul revelat într-o fracţiune de secundă îţi apare clar pe cerul minţii şi la lumina lui vezi ce nu ai văzut o viaţă. Aceasta este diferenţa între cei care simt, dar nu văd şi poetul care simte şi vede ceea ce nu văd ceilalţi şi nici chiar el în toate momentele, ci doar câteodată şi anume atunci când asupra sa coboară harul de a scrie ce a simţit şi văzut - chiar nevăzutul. Iniţial, nu îndrăzneam să arăt nimănui priceput în ale scrisului ceea ce scriam, dar după ce am citit într-un cerc restrâns câteva poezii, am fost îndemnată să frecventez mai întâi cenaclul „Clepsidre” din Bechet, apoi cenaclul „Haralamb Lecca” din localitatea Caracal, unde practicam profesia de medic.
Cum fiecare cenaclu trebuia să se afirme prin activitatea sa, am primit propunerea să fac o selecţie a câtorva poezii şi să le trimit la concurs. Întâmplarea face că au fost premiate. Acest lucru m-a încurajat şi am trimis şi în anul următor, apoi chiar mă gândeam să tipăresc o plachetă de versuri.
Debutul
- Când şi unde aţi debutat şi cum a fost acest debut?
- Primul poem publicat într-o revista literară de prestigiu a fost poemul: Confluenţe, apărut în “Luceafărul” din august 1989 ca o promisiune subtilă a unei schimbări, şi schimbarea a sosit! Se cunosc evenimentele din acel an!
- Cine sunt mentorii dvs., cei care v-au ajutat să vă descoperiţi talentul şi v-au încurajat să scrieţi?
- Încurajatori au fost colegii de cenaclu, mentorii, aş putea spune că au apărut mai târziu, după ce am ajuns cu postul în Bucureşti, în urma unui concurs susţinut în anul 1990.
A început atunci o efervescentă perioadă atât de dobândire a noi competenţe profesionale (diabet, boli de nutritie, acupunctura) şi implicarea mea pe plan social, devenind membră fondatoare ori susţinătoare a diferitelor organizaţii nonguvernamentale, în paralel cu afirmarea literară.
Am devenit membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, condusă de Prof. Dr. C.D.Zeletin, ( cunoscut prin opera proprie, dar şi prin traducerea celebrelor “Sonete” ale lui Michelangelo, ”Florile răului “ de Baudelaire), am colaborat sporadic la revista “ Viaţa medicală” condusă de dr. M.Mihailide, am participat la activităţile SMSPR din România.
Am cunoscut şi alţi scriitori, identificând printre apropiaţii pe plan spiritual pe Vasile Andru, ( născut în aceeaşi zi cu mine, dar în alt an!) care, ca un adevărat iniţiat, susţinea cursuri de Oratio mentis la Universitatea Populară, Sala Dalles.
În acei ani am început colaborarea la diferite reviste literare periodice:Luceafărul, Convorbiri literare, Poesis, la radio, etc.
La cenaclu şi la concurs
- Vorbind despre începuturi, ce a însemnat cenaclul “Clepsidre” pentru dvs. şi ce aţi dori să ne relataţi din perioada când participaţi la întâlnirile acestui cenaclu?
- În 1981, ca medic specialist, am fost repartizată la Bechet, adică în Comuna Literară Bechet, cum le place câtorva literaţi din zonă s-o numească, localitate situată pe malul Dunării, unde exista cenaclul literar “Clepsidre” înfiinţat în 1970 de filozoful Paul Bălă si prof. D.Duţă - cărora li s-au alăturat profesorii : G. Boaghe, Janet Nica, cenaclu cu o bogată activitate animată de întalniri cu redactori ai revistelor literare: Luceafarul, Ramuri, Contemporanul. (Atunci am cunoscut-o pe I. Negreanu, poetă de mare sensibilitate, despre care din nefericire, nu mai scrie nimeni nimic) etc., cu scriitori români (Marin Sorescu , Ioan Alexandru), bulgari (Crizantema Raseva) şi sârbi (Petre Cârdu-Vârset, V. Barbu-Iugoslavia). Să nu uitam ca eram în plină perioadă de dictatură comunistă, când erau admise relaţii de prietenie doar cu cei din lagărul (sic!) socialist.
- Un alt moment important în activitatea dvs. literară este cenaclul « Haralmb Lecca ». Vă rugăm să ne prezentaţi pe scurt, în ce a constat contribuţia dvs. la acest cenaclu.
- Erau acolo câţiva scriitori remarcabili de diferite profesii, ale căror nume se regăsesc acum pe volume de versuri sau proză : Paul Aretzu, Dumitru Nicolcioiu, Ion Precupeţu, ş.a.
Contribuţia ? Le-am adus premii..., dar subliniez, toate acestea se întâmplau înainte de anul 1989.
- La ce alte concursuri literare aţi mai participat şi cu ce rezultate?
- Am participat, cred că prin 2005 la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universităţii din Bologna şi acolo am primit un Atestat de merit.
„Din ataşament pentru nespus, neauzit, nevăzut”
- Cum v-aţi defini propriul stil?
- Cred că este bine ca la această întrebare să citez ceea ce scria în urmă cu câţiva ani în revista Luceafărul, Dan Stanca:
“Din fericire, la ora actuală în poezia română contemporană mai există un strat aproape necunoscut, ca şi ignorat de critica literar sau considerat în cel mai bun caz ca diletant, care mai păstrează un minim record cu spiritualitatea, reuşind să întemeieze ceea ce altfel ar fi iremediabil pierdut în vârtejurile stilistice.Din acest strat- foarte interesant! – fac în general, parte femei (Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chţtimia şi iată, Elena Armenescu) toate fiind unite, contopite în acelaşi ataşament pentru nespus, neauzit, nevăzut, toate slujind în acelaşi altar al inefabilului, cu mai mult sau mai puţin talent, dar crezând în capacitatea de transcendere, de depaăşire a limitelor în perimetrul cărora au fost sortite să trăiască”.
- Am remarcat pe Internet că scrieţi frumoase poezii de dragoste...
- Da! Spre surprinderea şi încântarea mea, ele sunt preluate de tineri şi transcrise pe blog-urile lor. În urmă cu câteva luni, am primit un e-mail în care cineva îmi scria un lucru foarte frumos, într-o singură propoziţie, care mie nu mi-ar fi trecut prin cap: Ai seva vieţii!
- Într-adevăr, frumos şi profund! Dar scrieţi şi poezie religioasă. Cum explicaţi această tendinţă, această chemare?
- Trăim vremuri tulburi, se încheie un ciclu astrologic plin de zbucium, războaie, nedreptăţi, minciună, „ atât de apăsat de chipul de Iuda...”, trebuie să înceapă altul, luminos.
Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibraţiei pământului, scăderea magnetismului şi chiar posibila schimbare a axei polilor pământului.
Toate acestea şi altele neştiute vor fi, altele nu, unele vor trece, dar cuvintele înscrise-n Cartea Sfântă nu vor trece! Apropierea de religie este o cerinţă! Ea asigură respectarea legilor morale, dă stabilitate atât individului cât şi societăţii. Tema este vastă, am scris şi un studiu despre Puterea de vindecare a rugăciunii. Cred că am fost printre primii medici din România, care vorbind – în calitate de preşedinte - despre Fundaţia Mirabils ( nume derivat de la Terra Mirabilis- Pământ minunat) şi metodele naturale de vindecare, am subliniat Sacroterapia.
„Destinul călătorului”
- Scrieţi şi proză?
- Da! la început tot timid, până într-o zi când i-am citit Silviei Chiţimia următorul fragment din :
„Destinul călătorului”
Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! (Ecleziastul cap I-2)
Pe bună dreptate, afirmaţia din Ecleziast a cutremurat toate generaţiile prin adevărul care-l conţine: „deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi vânare de vânt!”
Masa pe care scriu, ieri a fost un copac falnic. Mâine va fi cenuşă...
Din mugetul taurului care m-a speriat alaltăieri pe izlaz, azi am auzit doar sunetele zdrângului şi pocnetele biciului făcute din pielea lui. Mâine şi ele vor fi pulbere sau cenuşă..., se spune într-o frumoasă lecţie indiană de înţelepciune. Toţi am venit aici, pe Pământ, pentru o scurtă perioadă.
Azi este o zi aspră, geroasă, cu vânt ascuţit de decembrie. Zorile s-au lăsat îndelung aşteptate. Perdeaua de nori nu vrea să se retragă şi cerul rămâne în continuare întunecat. Obiectele din cameră, din jur, care stau cuminţi pe locurile lor, învăluite în gri, par mai triste ca de obicei. Aşteaptă cu siguranţă, lumina triumfătoare a soarelui care să pătrundă rând pe rând până la ele, să le înveselească, iar tremorul, dansul razelor, pe suprafaţa lor, să le aducă aminte de vremea când erau însufleţite.“
După ce a ascultat, aceasta mi-a spus:
-Elena, apucă-te de scris proză!
Acelaşi îndemn l-am primit de la profesorul Ion Rotaru, când cu prilejul lansării celui de al şaselea volum - “Memoria statuilor” - şi-a exprimat convingerea că voi scrie o proză interesantă, plină de substanţă. De altfel, mă bucur de aprecierea profesorului Ion Rotaru prin faptul că mi-a oferit onoarea de a-mi analiza scrierile de până atunci, în monumentala sa operă “O istorie a literaturii române de la începuturi până în prezent”.
- Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?
- Pentru că suntem în luna ianuarie, când recitim sau ne gândim mai mult la scrierile şi mesajele operei eminesciene, vreau să le reamintesc cititorilor dumneavoastră ( şi ai mei!) să fie la înălţimea acelor urmaşi visaţi de poet, care prin comportamentul, dăruirea şi faptele lor, să-i răspundă peste veac lui, poetului, care a identificat, demascat şi condamnat dezbinarea ca fiind răul suprem în această naţie, şi într-o adevărată urare de mare sărbătoare, rostea:
“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tănără mireasă, mamă cu amor
Fii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca ai zilei zori
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet romănesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ti-o doresc!”
Confluenţe
Priveste cu ochiul acela nevazut
(imi spuse el)
Priveste insusi nevazutul
Nu simti ca este ceva
Ca un zvon dintr-o limba de clopot
Ca un dangat de clopot
Ce se revarsa si acopera o lume?
Priveste si povesteste lumii intregi
Despre razboaiele invizibile
Despre sabiile de aer
Si cuvintele injunghiate de cuvinte
Despre cercurile doncentrice
In jurul punctului care esti
Cercuri ce se departeaza, se apropie
Si-ti aduc miresme de sunete
Si culori dau cuvitelor neatinse
Ca un flux si reflux
Ce acopera si descopera desnadejdea tarmului
Ce ascund intrebari
Si semne pun implinirilor trecătoare
Ce dezgolesc cuvântul magic- răspunsul
Si-l acopera fulgerator cu nepătrunsul.
(poem aflat in vol Ferestrele somnului)
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
februarie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu