Cugetări vechi de 110 ani...și totuși actuale!

  Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru.

Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit într-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gând să facă şi cum să facă, se povăţuiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi cei de astăzi trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem spre acelaşi punct, luăm de-a razna câmpia literaturii în toate direcţiile şi nu ne înţelegem doi cu doi. Brazdele de plug, trase paralel şi una lângă alta de scriitorii generaţiilor anterioare, erau arătură în toată legea pentru sămânţa ideilor lor şi ale neamului nostru. Şi noi cei de astăzi tragem brazde – nu mai puţine decât cei vechi, căci talente avem şi astăzi ca şi atunci – dar brazdele noastre sunt trase în toate chipurile cu putinţă, şi de-a lungul şi de-a latul şi de-a curmezişul, linii care se taie una pe alta, urmând cărarea tuturor vânturilor câte bat prin larga lume. Iar străinul drumeţ, care în treacăt se uită pe câmpia brăzdată de noi îşi face cruce, că nu vede o arătură cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni.

Asta este ceea ce o numesc privitorii de pe lături secetă sau stagnare literară la noi. Iar cauza? Nepotrivirea puterilor şi neînţelegerea asupra ţintei. Când douăzeci de oameni se trudesc degeaba o zi întreagă să mişte din loc o bârnă, nu e de vină numai nevrerea lor de a-şi pune puterea, ci mai ales nepotrivirea clipei în care să-şi concentreze cu toţi puterile deodată. Şi aşa facem şi noi, şi cădem rând pe rând obosiţi de greutatea ridicării, unii văzând că munca e fără folos, pierd orice voinţă, alţii îşi pierd orice putinţă de-a mai pune umărul. Şi aşa, cu toate încordările noastre, stăm pe loc.

O, duhul, duhul acela sfânt, care cârmuieşte sufletele noastre şi le duce pe aceeaşi una şi singură cărare! Negreşit, ai noştri cei bătrâni au avut pentru ce şi pentru cine să se lupte, au avut o ţintă, şi condeiul le-a fost purtat de aceeaşi idee. Nici scriitorii vechi bisericeşti, nici cronicarii nu s-au nevoit întru atâta osteneală numai de dragul renumelui.

Trei idei mari au stăpânit pe acei oameni: întemeierea unei biserici naţionale româneşti, independente, fixarea limbii româneşti şi unitatea culturală a tuturor românilor. Câtă luptă au trebuit să ducă ei pentru naţionalizarea bisericii, pe vremea aceea întunecată, când cea mai grea a lor trudă era să dovedească şi să convingă pe greci şi pe sârbi că nu era păcat a se cânta liturghia româneşte! Luminarea poporului întru cele bisericeşti şi „istoriceşti” era pentru ei o ţintă secundară, căci principala ţintă era „să avem şi noi scriptura noastră românească” şi nu numai pentru ţara în care trăiau scriitorii, ci pentru întreg neamul nostru. Aceste trei vorbe „întreg neamul nostru” revin cu o obositoare îndărătnicie la toţi scriitorii vechi, aceste trei vorbe le apăsa sufletul şi le strângea inima. De ce aveau în condei oamenii aceia necontenit neamul şi iar neamul „nostru” românesc? Îl aveau în inimă. Îl voiau „slăvit” şi „unit” şi „întru toate ale sale” şi cu mintea, şi cu sufletul şi cu inima, şi prima condiţie li s-a părut – pe drept – unificarea şi fixarea limbii.

Idealurile şi ţinta vechilor noştri scriitori au fost firul roşu, ca şi al scriitorilor din generaţiunile anterioare. Dar ei au mai urmărit şi alte idealuri: renaşterea politică a ţărilor româneşti, Unirea Principatelor, în urmă scăparea de sub epitropia turcilor şi ridicarea României la rangul unei puteri.

Dar firul roşu, în zilele noastre, e rupt. Poate nu e rupt, dar nu-l vedem. Ori mergem tot după fir, şi nu băgăm de seamă? Idealurile urmărite, încă de la începutul literaturii noastre, s-au împlinit în parte. Limba – mai puţin ori mai mult – ni s-a unificat; Biserica ne este naţională şi independentă; o unitate culturală a tuturor românilor există, sau nu există, după măsura cu care vrei să măsori; Principatele s-au unit. […]

Ce idealuri mai avem? Fără idealuri, nu e luptă, şi fără luptă nu e nici literatură. Şi neavând un ideal, noi ne apucăm acum să dezlegăm ce-au legat părinţii noştri. Ei s-au străduit să adune, ne-au lăsat pământul ţării pe care l-au apărat prin veacuri de nesfârşite războaie, ne-au lăsat putinţa de a ne dezvolta ca să ajungem unde am ajuns, şi ne-au lăsat un început de literatură cu adevărat românească şi scoasă din sufletul nostru. Noi ar trebui acum să mergem pe urmele lor, să nu risipim ce au adunat ei şi să năzuim a ne lumina poporul ca să-l avem unit şi tare. Dar, dacă în multe lucruri noi facem altfel de cum au făcut ei, hotărât e că în literatură mergem de-a dreptul împotriva lor.

Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de aspiraţiile naţionale şi importăm în literatură – în altarul vieţii sufleteşti a noastre – câte şi mai câte bolnave idei cu totul străine spiritului românesc.

„Să nu risipim ce-au adunat părinţii noştri, dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea, şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a o răspândi în popor tot mai mult aceea pe care o avem.”

Iată idealul nostru, întru toate manifestările vieţii, dar mai ales în literatură. Până se va ivi un altul, şi poate împrejurările politice să ni-l apropie, acesta trebuie să ne fie cel mai apropiat de inimă.

G. Coşbuc „Semănătorul”, anul I (1901), nr. 62, 9 decembrie